Capitolul 7: Bucăţică De Istorie

Eram în aer la jumătatea atacului când am căzut pe pământul acoperit de frunzele cu tente mov, oprită de ţipătul autoritar al lui Edward. Îmi amintea de viaţa umana în care era autoritar cu mine pentru a mă ţine în siguranţă, însă acum am identificat şi o nuanţă de teama in vocea lui…teama pentru ce? M-am întors spre el fără a arunca macar o privire prăzii mele. Faţa lui blândă contrasta cu tonul pe care l-a folosit. Braţele lui deschise mă aşteptau. Luptam cu incăpăţânarea mea innăscută ca să îl ascult. Precis stia ce face.

Ar fi trebuit sa-mi folosesc noul şi mirificul meu talent pentru a afla ce se petrece dar nu eram obişnuită cu el.

Dar pentru că iubirea pentru el mi-a întărit autocontrolul şi m-a ajutat sa nu fiu o sălbatică în noua mea viaţă, m-a ajutat şi să îmi ţin incăpăţânarea sub control. De fapt, m-a ajutat şi curiozitatea. Eram sigură că are un motiv întemeiat să mă oprească, si nu doar acela că violenţa nu este chiar sportul lui preferat.

M-am întors în braţele lui…şi mi-am întors capul pentru a-i arunca rivalei mele o privire ucigătoare. O fractiune de secundă…

-Bella sss. Linişteşte-te. Vocea lui era la fel de blândă ca şi mâna care îmi mângâia parul din creştet până în talie.

Respectiva Didyme se uita cu ochi măriţi şi îşi mişca nehotărât maxilarele în încercarea de a articula un cuvânt. Asta m-a convins ca nu îl cunoştea pe Edward şi m-a liniştit.

-Îmi cer scuze pentru comportamentul soţiei mele. Nu avea de unde sa ştie ca ai gânduri paşnice. Apropo…te credeam moartă. Ce cauţi pe aici? Sfârşi Edward cu o mirare aproape nepoliticoasă, prea mare pentru a fi mascată de cuvintele ce s-ar fi vrut a fi politicoase.

Didyme era tot uimită, încă încercând să îşi găsească cuvintele. Poate era ceva specie hibrid şi nu chiar vampir dacă avea pielea moale şi nu era în stare să îşi adune gândurile intr-un interval de timp în care şi un om obişnuit ar face-o.

Eram pe punctul de a-mi folosi scutul pentru a afla ce vrea să spună dar m-am gândit (exact la timp din fericire) că Edward ar afla imediat de el şi nu era chiar situaţia potrivită pentru o astfel de surpriză.

-Ăăă…eu…de unde ştii cine sunt şi că…ăăă… ar trebui sa fiu moartă? Se adresă ea lui Edward, dar privindu-mă pe mine stând cuminte in braţele lui.

Vocea străinei, destul de feminină dar puţin răguşită tremura, la fel ca si buzele ei. Frică?

-Stai liniştită. Nu sunt de partea lui Aro. Nu te voi pârî. Sunt doar curios cum de eşti încă în viaţă. Am vazut perfect în amintirile lui Aro cum îţi dădea foc…şi nu înţeleg, termină Edward într-o nota inocentă.

La drept vorbind, eu inţelegeam mult mai puţine.

-Nici eu nu inţeleg nimic. Cum de mă cunoşti? Cum adică ai văzut in amintiri? Replică ea cu o voce mult mai sigură. Teama ii dispăruse, evident la informaţia că nu va fi prinsă de Aro.

Acum că gelozia nu mă mai orbea, eram foarte curioasă cine e şi ce are Aro împotriva ei. Şi de ce Edward nu a pomenit nimic niciodată de ea. „Poate ne-am pricopsit cu un nou aliat”, îmi făceam eu speranţe.

-Se pare că avem multe de vorbit. Am putea să ne aşezăm, propuse soţul meu cu un zambet.

-Când Aro mi-a ţinut mâna, mă întrebam dacă a avut vreodată familie. El nu ar fi vrut să îmi dea răspunsul dar am auzit la ce se gândea şi ce imagini îşi amintea.

-Deci de aceea ai ştiut…răspunse Didyme gânditoare.

Nu mai îmi părea duşmanca de acum câteva minute deşi nu înţelesesem aproape deloc despre ce e vorba.

-Vezi tu Bella mea, se întoarse Edward spre mine iar soarele care se reflecta in diamantele din pielea lui aproape mă orbi. Didyme e sora lui Aro.

M-am uitat surprinsă la ea iar ea îmi zambi, curcubeiele care scânteieau din pielea ei se unira cu cele izbucnite din dinţi. Mi-am dat seama de ce imi amintea atât de Aro şi de pielea lui…

-Şi a fost perechea lui Marcus, continuă după o mică pauză.

-A fost?

Cuvintele pe care le-am scăpat aproape fără să gândesc mi-au trădat întreaga uimire. Nu se despărţeau cuplurile vampir doar la moartea unuia dintre ei iar cel viu se răzbuna?

-Da.

-Cum adică „a fost”?

-Mai bine ţi-as explica eu tot, interveni misterioasa soră a lui Aro in mini-dialogul nostru. Edward nu a putut prinde tot ce era important dintr-un gând ce se straduia să rămână ascuns, continuă ea dupa ce îi făcu cu ochiul lui Edward.

Nu a părut deloc şocată când Edward i-a spus despre talentul său. Mă cuibărisem mai bine printre frunze cu spatele sprijinit de marele fag purpuriu şi mi-am lăsat capul pe umarul lui, intrebându-mă dacă a facut parte din Volturi şi cam cu câte feluri de talente a avut ocazia sa intre în contact. Ea se repoziţionă lângă mica tufă din faţa noastră lângă care s-a pus; părea să fie obişnuită să se poarte uman însă nu îmi puteam imagina în ce fel de comunitate din ziua de azi ar putea trăi fără ca hainele ei medievale şi papucii deloc asortaţi să atraga atenţia.

-După cum aţi aflat, sunt sora mai mică a lui Aro, a început ea cu vocea ei puţin răguşită, dar la fel de blândă ca a lui Aro; singura diferenţa dintre vocile celor doi fraţi era că cea a lui Didyme nu era mieroasă sau linguşitoare.

-El a fost transformat cu ceva timp înaintea mea, nu pot să spun exact cu cât. În acele vremuri în care faimoasele tragedii antice nici nu se născuseră, nu exista o metodă de delimitare sau măsurare a timpului ca şi acum. Imediat ce şi-a dat seama că are o putere specială, a vrut sa o folosească pentru a se ridica deasupra celorlalţi, pentru a-i comanda. A reusit; nu a fost nevoie decât de cateva lupte cu cei mai puternici dintre vampiri pe care le-a câştigat ca sa îşi impună supremaţia asupra lumii noastre. Populaţia de vampiri de atunci nu era nici pe departe atât de mare ca acum însă când o bună parte din ei s-au răsculat împotriva fratelui meu -rosti cuvântul „frate” cu o ură adâncă-; el şi-a dat seama că singur nu va reuşi să păstreze puterea aşa că m-a transformat şi pe mine, cu speranţa că voi fi cel puţin la fel de talentată ca el. Talentul meu era acela de a face o fiinţa să iubească fiinţa pe care vreau eu să o iubească şi implicit acela de a face legăturile de iubire mai puternice. Nu era visul meu să deţin puterea însă îl ajutam pe fratele meu -din nou rosti cu ură cuvântul „frate”- pentru că îi eram profund recunoscatoare dintr-o anumită seară din viaţa umană când m-a salvat de la un viol. Îl ajutam făcându-i pe cei răsculaţi împotriva lui să îl iubească. Apoi l-a întâlnit pe Caius. A văzut în el potenţial şi l-a făcut partenerul lui, ca să zic aşa. Îi plăcea că avea puterea de a aţâţa spiritele.

Aş fi întrebat de ce, dar eram prinsă în lumea pre-antică despre care imi vorbea; incercam să îmi imaginez cum erau casele sau imbrăcămintea…

-Puterea lui Caius este esenţiala atunci când Aro doreşte să pornească o luptă fără a fi vina lui făţis. Caius are puterea de a face duşmanul sa atace primul astfel incât Volturii atacau înapoi în legitimă aparare.

-Aşa a facut-o pe Kate să vrea să atace când a ucis-o pe Irina, mi-a şoptit Edward uşor în ureche. Noroc cu Garrett care a evitat o altă tragedie.

-Talentul lui Caius era mult mai spectaculos şi mai folositor. Uşor, uşor, Aro m-a dat la o parte. Nu mai avea nevoie de serviciile mele. Ne vedeam mai rar…mult mai rar. Şi întrevederile noastre au devenit din ce în ce mai rare până când s-au oprit de tot. Locuiam în acelaşi oraş, în aceeaşi construcţie din Volterra care pe atunci era subterană. Mijloacele pe care le posedau oamenii în acea vreme nu le-ar fi permis să construiască aşa ceva iar noi nu trebuiam să ieşim in evidenţă. Dar nu ne vedeam deloc. Au trecut multe zile aşa până intr-o zi, ţin minte că era foarte insorită, m-a chemat sa îl cunosc pe noul membru al familiei noastre de conducători. Am ajuns în sala cu tronurile. Tronul meu, pe care nu îl foloseam niciodată, era acum ocupat de un alt vampir. Nu mă interesa conducerea deci nu mă interesa nici noul membru. Nu m-am sinchisit nici să-i arunc o privire dar cand Aro mi-a spus un pic nerăbdător ca numele lui este Marcus, i-am aruncat o privire rapidă. În acelaşi timp s-a uitat şi el la mine…a fost dragoste la prima vedere şi nici nu mi-am folosit talentul. Au urmat cele mai fericite zile din intreaga mea existenţă. Aro nu dezaproba relaţia noastră ba dimpotrivă o încuraja. Eram patru pe atunci dar, datorită vampirilor pe care Marcus îi cunoştea, clanul nostru s-a extins, incluzând tot mai multe fiinţe cu supra-talente. Rămâneau doar sezonier, nu pentru totdeauna şi Aro era tot mai disperat că nu găsea o soluţie să îi ţină lângă el pe cei mai folositori. După o lungă perioadă de frustrare, a găsit-o pe Fenie. Nu era vampir, ci vrăjitoare. Era ultima din specia ei insă îşi iniţia cei doi copii gemeni ai ei, Alec si Jane, în tainele puterilor ei, pe care cei doi le moşteniseră dar nu ştiau sa le folosească. Aro a reuşit să o aducă pe Fenie de partea noastră în schimbul promisiunii că îl va găsi pe soţul ei şi tatăl gemenilor. În aceeaşi perioadă, eu şi Marcus doream tot mai mult să ne desprindem de Volturi; să fim doar noi doi, unde nimeni să nu ne dea porunci in legatură cu modul în care ne folosim talentul. Vorbeam despre aceasta numai când eram la vânătoare înafara cetăţii pentru a nu fi auziţi dar cumva, Fenie a aflat. La urmatoarea vânătoare a venit cu noi şi ne-a spus că, oricum am vrea să scăpăm, ea ne va ajuta. Încă îşi iubea mult soţul dispărut şi era sensibilă la celelalte poveşti de dragoste. Mă simţeam foarte vinovată faţă de ea pentru că ştiam ce se întamplase cu soţul ei; Aro îl omorâse pentru a o atrage pe ea de partea lui făcându-i acea promisiune mincinoasă. Când ne-am întors în Volterra, patru zile mai târziu, Alec şi Jane erau transformaţi în vampir. Aro nu vroia să se înjosească cerând permisiunea Feniei să îi transforme copiii. Atunci a început Fenie să îl urască. Complota împotriva lui făcând planuri care să mă ajute pe mine şi pe Marcus să plecăm. Pe atunci Aro nu îşi controla supuşii atingându-i cum am auzit că face acum; avea încredere în ei aşa că noi trei eram liberi să ne facem planuri. Eu şi Marcus ne rugam de ea să vină cu noi însă ea nu vroia să îşi părăsească copiii. În intervalul ăsta am fost de patru ori la vânătoare; când am fost a cincea, Fenie a venit cu noi. Ne-a dat două bucăţi de pergament; pe una erau notate planuri de evadare şi pe una o reţetă care îi făcea pe vampiri capabili să aibă copii.

-Copii? Am strigat eu şi Edward deodată, tresărind în acelaşi timp.

-Da. Este o amestecătură de ierburi foarte rare care face ca femela vampir să aibă menstruaţie timp de un an şi în acest interval poate sa rămână însărcinată. Funcţionează o singură dată iar copilul creşte in jur de 15 ani după care îşi desăvârşeşte natura de vampir neschimbător. Datele nu sunt exacte pentru că reţeta nu a fost testată.

-Dar de ce ar fi creat Fenie o astfel de reţetă? Îşi revarsă Edward curiozitatea care parca clocotea.

-Lucrase la ea de când s-a întors acasă şi şi-a găsit copiii transformaţi. Vroia ca Jane şi Alec să fie capabili să aibă copii pentru a duce mai departe gena de vrăjitor. Vroia să ne-o dea şi nouă, în cazul în care am fi vrut să formăm o familie completă. Apoi s-a întâmplat ceea ce numesc eu fatalitate: în timpul vânătorii, când urmăream prăzi diferite, ne-am desparţit toţi trei. Omul pe care îl urmăream eu mi-am scăpat cumva; imediat am dat nas în nas cu Aro. Venise după noi să ne cheme înapoi pentru că avea nevoie de talentele noastre şi a văzut reţeta pe care încă o aveam în mână; planurile de evadare rămaseră la Fenie. Aro m-a considerat trădătoare pentru că nu i-am spus un asemenea secret şi oricât m-am străduit să îi explic că nu îl ştiam demult nu m-a ascultat. Chiar atunci m-a dus cu forţa într-un ţinut al zăpezii; doar mai târziu am aflat că este numit Polul Nord; m-a rupt în bucăţi şi de acolo amintirile îmi sunt fragmentate. Ţin minte nişte flăcări care imi ardeau membrele împrăştiate apoi l-am văzut plecând. Cred că din cauza vitezei cu care a plecat s-a crăpat gheaţa pe care eram; probabil din cauza grabei el nu s-a avântat mai adânc pe gheaţă mai groasă. Am cazut în apă şi focul s-a stins. Membrele s-au recompus fără ca eu să fac nimic. Mulţi ani am trăit acolo; nu depăşeam cuprinsul apelor de frica lui Aro dar nu aveam cu ce să mă hrănesc. Atunci am învăţat că hrana noastră nu e constituită doar din oameni ci şi din animale.

M-am uitat la ochii ei aurii în timp ce îmi primeam răspunsul la intrebarea pe care mi-am pus-o în momentul în care povestea cum vâna oameni.

-Apoi, continuă ea, când m-am săturat de ursi polari şi foci, mi-am adunat puterile şi curajul şi m-am întors pe continent. Dar nimic nu mai era cum ştiam eu nici oamenii nici clădirile nici imbrăcămintea. Ascunsă într-un tufiş din oraşul în care m-am oprit cu gândul să vânez, am simţit o adiere cu mirosul lui Caius. M-am speriat şi am alergat cât am putut spre ocean şi m-am oprit doar când am dat din nou de pământ. Acolo erau altfel de oameni, aveau pielea roşie şi trăiau în corturi…am ramas acolo. O vreme. M-au considerat un fel de zeu pentru că îmi strălucea pielea la soare şi tribul în sânul căruia am ajuns mă trata regeşte pentru că şi-a învins toţi duşmanii datorită mie. Îmi erau dragi şi, chiar dacă venisem cu gândul să mă hrănesc aşa cum am fost învăţată de la inceput, am renunţat şi am trecut pe dieta cu sânge de bizon. Vânam noaptea când ei nu puteau urmări ce fac. Niciodată nu am mâncat cu ei şi asta le-a întărit convingerea că aş fi un zeu. Cănd albii au venit şi acolo, m-am ascuns tot de frica lui Aro. Incepusem să asociez rasa oamenilor albi cu Aro pentru că el trăia în mijlocul lor. M-am întors în Europa; era schimbată faţă de cum o ştiam eu. De atunci mă tot ascund. Cred că era anul 1800 şi ceva când m-am întors. Oamenii albi a lui Aro au distrus oamenii roşii între care m-am simţit cel mai bine şi vroiam să mă răzbun pe el pentru ce au păţit oamenii roşii dar şi pentru că el m-a despărţit de Marcus. Dar nu am avut niciodată curaj…Am trăit tot timpul ascunzându-mă de oameni şi mai ales de vampiri. Hainele mi-s tot aceleaşi de atâtea sute de ani…şi mă hranesc doar cu animalele mici. M-aţi speriat când v-am văzut dar pentru că întâlnirea era inevitabilă aveam de gând să vă dau un nume fals ca nu cumva să ajungă la urechile lui Aro ştirea că trăiesc doar că mi-aţi luat-o înainte. De-aia m-am speriat când mi-ai rostit numele, încheie ea, adresându-se lui Edward.

Edward privea în jos, zgâriind pământul de lângă el cu o rămurică. Aşteptam să spună ceva, să raspundă…dar nu o făcea.

-Şi ştiai că Marcus încă trăieşte, nu? Am început eu timidă, ridicându-mi ochii spre ea,

-Trăieşte??? ţipă ea ascuţit, sărind în picioare.

Edward se uită urât la mine:

-Nu ştia.

-Normal că nu ştiam, interveni ea. V-am mai spus că m-am ferit de vampiri de frică să nu afle Aro că trăiesc, continuă cu iritarea din voce crescând.

-Îmi pare rău, am reuşit eu să şoptesc, înainte ca ea să dispară cu viteză printre copaci.

Eram în picioare vrând să o urmez să îmi cer scuze deşi nu ştiam prea sigur pentru ce dar Edward se ridică şi el şi mă luă în braţe.

-Nu e vina ta, spuse el dulce, sărutându-mi creştetul.

Anunțuri

6 comentarii »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

  1. waw , ce povesti lungi si interesante . a fos super sa aflu din trecututl ei .

  2. prin cate o sa mai treaca? vreau sa stiu mai multe :D… next 😀

  3. Wow,super,imi place Didyme,desi are o pozeste trista…super cap

  4. saraca de ea, prin cate a trecut…:( 😦

    • si prin cate o sa mai treaca:))

  5. foarte frumos…sutn prima


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.

%d blogeri au apreciat asta: