Capitolul 5: Gânduri

Coboram scarile lenes, incet chiar si pentru viteza umana, incercand sa gasesc o scuza cat mai plauzibila sa il scot pe Edward din oras cand zgomotul strident si enervant al alarmei porni brusc si ma facu sa intorc capul la fel de brusc, exact la timp pentru a vedea doi paramedici coborand scarile cu o targa pe care se afla cineva evident grav ranit devreme ce se indreptau spre sectia de „terapie intensiva” aflata la parter si pentru a ma feri.

M-am tras brusc si in acea jumatate de secunda banda elastica ce imi forma scutul s-a desfacut iar in fasii, formand acea spirala ciudata. Inainte sa ma intreb ce poate fi, mirosul de sange a declansat iadul din gatul meu si secretia in plus de venin. Evident, pacientul de pe targa era ranit grav si chiar daca nu se vedea sange, mirosul era innebunitor. Reuseam sa ma controlez inca de la prima mea vanatoare insa acum sangele era prea aproape iar mainile mele tremurau in incercarea de a sta deoparte. Muschii imi erau incordati si mai aveam putin pana sa sar la cel de pe targa; in tot acest timp toata procesiunea coborase o singura treapta si mai aveau de coborat una pentru a ajunge in dreptul meu. Pasul a fost facut si aroma sangelui ma izbi mai puternic. Mai aveam doar putin si cedam daca in aceasi secunda nu auzeam o voce plina de durere. Ma uitam sau mai bine zis ma holbam la persoana ranita de pe targa care avea ochii intre-deschisi.

„Ah…ma ucide durerea…si asta se uita asa la mine…VREA SA MA MANANCE!!!”

Aveam impresia ca ranita (holbatul a adus un singur rezultat: observasem ca era femeie) era cea care vorbeste dar in tot acest timp nu isi miscase buzele crispate. Impresia se accentua mai ales la ultimele cuvinte pline de disperare ale vocii pentru ca in paralel cu rostirea lor (sau mai bine zis auzirea lor de catre mine), fata femeii capatase o groaza inexistenta pana atunci. Teama ca cineva descoperise ce sunt eu ramase aproape ascunsa undeva in adancul creierului meu in timp ce eram preocupata mai mult sa aflu cine e persoana care vorbise.

Am aruncat o privire rapida spre asistentul care era mai aproape de mine. In secunda in care l-am privit am auzit o frantura de propozitie, spusa cu alta voce decat cea de mai devreme, si care dura atat cat l-am privit.

„Mai repede ca…”

Clar nu ii apartinea prima voce, care era de fapt feminina; dar am avut impresia ca a doua era a lui desi nici el nu isi miscase buzele. M-am uitat la asisentul de partea cealalta a targii si s-a petrecut acelasi lucru numai ca vocea era schimbata, la fel si cuvintele.

„Saraca de ea cred ca…”

Pentru ca nu stiam ce se intampla, eram deja panicata cand m-am uitat la asistenta. Nici ea nu isi miscase buzele desi, nu stiu de ce, eram sigura ca vocea plangareata de femeie pe care o auzisem cat timp m-am uitat la ea ii apartinea.

„Saraca…accidentele astea o sa…”

Mi-am mutat privirea spre un bec de la etajul 1 si propozitia s-a frant. Totul se petrecuse foarte repede. Acum grupul ajunse cu trei trepte mai jos decat mine dar nu le-am mai dat atentie. Scutul era la fel; acceasi impletitura sau spirala ciudata care imi acoperea creierul doar pe alocuri si care de data asta nu vroia sa revina la normal. Mi se mai intamplase de doua ori: o data cu Charlie si o data cu Edward.

Inca eram in picioare pe scari cand analizam asemanarile de situatie. Imi faceam o mica lista, gandindu-ma in acelasi timp ca trebuie sa ma intorc la Carlisle.

In primul rand toata treaba cu vocile se petrecuse in intervalul in care scutul se comporta ciudat, diferit si asta se intampla dupa ce intorceam brusc capul.

In al doilea rand, vocile pe care le auzeam (incepeam sa cred ca am innebunit desi nu credeam ca este posibil pentru un vampir) sunau toate ca iesite dintr-un spatiu inchis, ca venite de departe.

In al treilea rand eram sigura ca vocea apartinea persoanei pe care o priveam in momentul respectiv.

In al patrulea rand, nu incapea indoiala ca toate aveau legatura cu scutul.

In al cincilea rand, chiar trebuia sa ma intorc la Carlisle. Am mai intarziat doua secunde in care am incercat sa-mi fortez scutul sa revina la normal dar nu am reusit asa ca am decis sa ma intorc in biroul lui Carlisle, pana nu pleaca.

Cand m-am intors pentru a urca treptele pe care reusisem sa le cobor, am prins jos langa scari privirea unui barbat. Parea tanar si atragator pentru o persoana umana dar nu asta m-a facut sa raman cu privirea pe fata lui, ci vocea pe care am auzit-o. Of nu, nu din noooouuu.

„E frumoasa…sper ca nu e casatorita sau ceva. Oare ce cauta in spital? Si se uita la mine…Oare ce sa…Trebuie sa…Mai bine ii zambesc”

Era clar vocea lui. Acelasi scenariu: nu isi miscase buzele iar glasul parca venea de departe…dintr-un spatiu inchis. Gandurile au inceput sa ii devina incoerente odata cu accelerarea batailor inimii cand a observat ca il privesc dar a reusit sa imi zambeasca. Deodata realizarea a ceea ce se intampla ma lovi mai rapid ca un fulger.

GANDURILE!!!

Nu se putea. Mai degraba eram nebuna. Acesta era intr-un fel talentul lui Edward. Bine, si al lui Aro. Dar totusi…alta explicatie nu aveam. Inca ma uitam la el…

„Doamne dar pentru o femeie asa frumoasa e destul de proasta. Ce se holbeaza asa de cand i-am zambit? Nu cred ca vreau sa am de-aface cu ea.”

Isi scutura capul dupa care imi mai zambi odata si disparu dupa colt. Probabil mi-am imaginat…sau poate nu. Ma intorc la Carlisle. Era in aceeasi pozitie in care l-am lasat, asteptand probabil sa vina o ora rezonabila la care sa il trezeasca pe Charlie. A tresarit destul de vizibil cand m-am vazut si intr-o fractiune de secunda in care mi-am vazut chipul reflectat in sticla ferestrei din spatele biroului mi-am dat seama de ce. Eram speriata. Am incercat sa schitez un zambet in timp ce ma asezam fara sa fi spus niciun cuvant dar cred ca nu am reusit nimic inafara de o grimasa.

-S-a mai intamplat ceva? N-ai iesit nici de doua minute.

Am incercat sa readuc scutul la normal inainte de a raspunde dar din nou nu am reusit. Eram ca o persoana umana care incearca sa mute un munte. Devenise prea puternic pentru mine.

-Da. Mi se pare ca reusesc si eu sa citesc ganduri si am venit sa ma asiguri ca nu am innebunit.

Ma uitam atenta la fata lui.

„Ce? Dar…Asta chiar nu e o gluma buna”

Era vocea lui, sunand infundat. Gura nu i se deschise deloc si eram doar noi doi in birou. Banuiala mea era confirmata, oricat de incredibil ar fi putut suna.

-Bella chiar-

Ai dreptate, i-am taiat-o, nervoasa ca nu ma credea. Nu e o gluma buna deloc. Si nu are cum sa fie o gluma buna pentru ca nici macar nu e o gluma.

Mereu calmul si calculatul Carlisle! Nu credeam ca as fi putut avea capaciatea de a-l lasa cu gura cascata. Dar nu trebuia sa ma mire; in ultmele doisprezece ore avusesem parte de surprize peste surprize.

-Si cred ca asta te-a convins, am spus razand pentru a sterge amintirea tonului dur folosit mai devreme.

„Dar cum s-a…adica…cum ti-ai dat seama?”

-Cum functioneaza? spuse cu voce tare o alta intrebare decat intentiona

-O sa raspund prima data la prima intrebare, i-am spus facand cu ochiul.