Capitolul 22: Încercând să îndepărtăm tensiunea [complet]

[Renesmee]

Îmi priveam întreg corpul nemișcat în oglinda mea cu margini mov.  Deși în pieptul meu palpitau stresul, speranța, frica de ce s-ar putea întâmpla, grija pentru cei dragi, nerăbdarea, așteptarea, toate încercând să își facă loc spre suprafață și făcându-mă să mă simt ca și cum aș fi cutia Pandorei varianta pentru sentimente, fața mea arăta doar bosumflare.

De ce nu m-au putut lua și pe mine? Dacă lor li s-ar întâmpla ceva, chiar au impresia că aș putea trăi fără ei? Jake, mama, tata și toți restul? Oare exista viață fără ei? Aș mai putea trăi dacă ar pați ceva?

Cel mai corect era să mă ia cu ei, să avem toți aceeași soartă. Gândindu-mă la acest lucru, bosumflarea mea s-a accentuat. De data asta, nici măcar Jake nu mi-a făcut pe plac. Pentru prima dată în viața mea. Cum ar putea să își imagineze că dacă lui i s-ar întâmpla ceva eu aș mai putea trăi? Dacă negurile alea cu glugi înving, or să vină după mine și tot nu scap. Nu că mi-aș dori, pentru că devreme ce ele ar ajunge la mine…

Am scuturat din cap având stupida impresie că așa aș scăpa de temerile negre care îmi întunecau privirea și îmi aplecau sprâncenele într-o încruntare sumbră. Oglinda s-a încruntat și ea la mine.

Am început să analizez imaginea mea reflectată în suprafața aceea care acoperea o bună parte din perete și în câteva secunde am ajuns la concluzia că ceva nu e așa cum trebuie, nu trebuia să arăt așa. Dar oare ce? Părul era în ordine, suvițele îmi stăteau perfect. Hainele: nici Alice nu ar fi avut ce critica la ele. Machiaj? Nu aveam nevoie, la ce bun? Mi-am ridicat mâinile privind insistent dosul palmelor.

Asta era!

Azi nu plecam la școală nici oriunde altundeva. În casă, aveam voie să îmi port inelul de logodna și azi, cu tot stresul plecării lor, am uitat să îl pun. L-aș fi simțit pe Jake mai aproape, așa că m-am îndreptat spre baie. Eram sigură că era în cutiuța lui, lăsată de mine într-un dulăpior din baie ultima dată când am facut duș.

În două secunde îl recuperam victorioasă. L-am lăsat să alunece ușor pe deget și m-am uitat iar în oglindă, multumită. Dar a fost de ajuns o secundă pentru a renunța la starea de mulțumire. Obsesia că ceva la mine nu era unde ar fi trebuit să fie nu îmi dădea pace.

“Înnebunesc dracu’ aici!” Am scâncit în gând lăsându-mi capul în palme. Mi-am ridicat încă o dată privirea în oglindă și mi-am scuturat capul făcându-mi buclele să se balanseze în jurul chipului meu, scoțând în evidență lănțișorul de la gât primit de la Jacob când am împlinit trei ani. Bine, trei ani de-ai lor, de-ai umanilor. Era din aur alb, iar modelul foarte complicat era arta adevărată la fel ca și medalionul în forma de inimioară modelată dintr-o perlă. Brusc mi-am dat seama ce era greșit la imaginea mea.

Lănțișorul.

Mă apucase paranoia, știam, dar în acele momente de cumpănă și incertitudine cand parca timpul nu se mai mișca aveam aproape de sufletul meu ceva de-a lui Jake, dar nimic de la părinții mei. Încet, tacticos, am renunțat la el și schimbând brusc viteza am ajuns în garaj într-o secundă, căutând în dulapurile cu lucruri vechi, răscolind și împrăștiind tot. Mă așteptam în fiecare secundă la o glumă proastă din partea lui Emm în legătură cu izbucnirea mea dar de când Rose aștepta un copil se maturizase atat de mult într-un timp scurt încât nu era de recunoscut; deși mă enerva cu bancurile lui tâmpite, imi era dor de vechiul el.

Săpam tot mai adânc printre acele vechituri pe care unii le consideră amintiri și pe măsura ce nu găseam ceea ce căutam aruncam acele lucruri în spatele meu cu tot mai multă furie, lovind noua mașină a tatei. Nu îi va placea asta.

O cămașă albă zdrențuită? Cine mai păstreaza așa ceva? Mama și tata, evident, pentru că purta mirosul vag al amândurora. Cum de a scăpat de raziile lui Alice? Părea demodată, dar sub ea am găsit ceea ce căutam. Am tras de șiretul care ținea închis micuțul săculeț de catifea și am înhățat practic bijuteria ce se ascundea în el. Strângând-o la piept, am urcat repede la etaj și m-am postat în fața oglinzii. Ușor și tactos, la fel cum am dat jos celălalt lănțișor, l-am pus și pe acesta și înainte să îmi contemplu imaginea în oglindă am desfăcut micul lăcătel de aur și am privit imaginea. Era lănțișorul pe care mi l-a dăruit mama înainte de cealaltă confruntare cu handica…negurile cu glugi și pe care l-am purtat pe tot parcursul ei. Data trecută s-a terminat totul cu bine, cand l-am purtat. Poate dacă îl port și acum…M-am uitat în oglindă și deși unicul punct asupra căruia îmi puteam concentra privirea era micul lăcățel, imaginea mi se părea completă.

Bine, acum chiar că înnebuneam.

-Futu-i, m-am enervat cu voce tare dând cu piciorul în covor.

Tot ce mai îmi lipsea era sa înnebunesc înainte de termen.

-Dacă te-ar auzi Edward că vorbești ca Jacob…l-am auzit pe Emm în casa alăturată încercând să fie amuzantul de altădata dar, bineînteles nereușind, motiv pentru care a lasat-o baltă. Tonul lui nu era glumeț, ci mai degrabă amenințător.

-Ar fi fost bine dacă nu ar fi avut motive să nu fie plecat și ar fi fost aici să mă audă cum vorbesc, am șoptit mai mult pentru mine așezându-mă în pat.

Am întors lăcățelul și am privit mica inscripție…”mai mult decât propria viață”.  Mdea. De aceea au complotat toți să mă lase acasa. Mi-am pipăit brățara împletita de la încheietură, care părea să transmită același lucru, doar că din partea lui Jake.

Trebuia să mă distrag. De parcă aș fi putut, am pufnit în gând.

Am deschis calculatorul, privind lung tastatura mov cu butoane în forma de inimioară. Căutam în zadar, nu se anunța nicio expoziție până după Anul Nou, decât cea de Craciun, neinteresantă bineînțeles. Dacă cineva vroia să ajute copii orfani, îi putea ajuta în orice zi a anului, nu doar cumpărând un tablou pictat stupid de la o expoziție și mai stupidă. Cum să numească asta artă?

Nici să mă enervez pe altceva nu era o cale să mă distrag. Mi-am amintit de clatitele ce le facusem acum jumătate de oră cu Didy. Nu arătau a clatite, dar un gust trebuiau să aibă așa că m-am întors în bucătăria casei lui Rose, intenționând să îmi ocup gândul cu asta.

-Nessie, mă bucur că te-ai întors. Ai putea să mă ajuți să fac lasagna, m-a întâmpinat Didyme, încercând să pară detașata dar nereușind deloc.

La etaj, Rose era curioasă cum de toata lumea a plecat deodată la vânătoare. Puteam auzi cum Emm se scărpina în cap în căutarea unui răspuns … și atât. Respirația adâncă anunța că Rose a adormit din nou pe neașteptate.

-Chiar sunt curioasă, m-am încruntat la ea. Cum și când ai învățat tu să gătești atâtea chestii delicioase? Am întrebat cotrobăind după clătite.

-Prea mult timp liber la dispoziție, a răspuns ea întinzându-mi farfuria cu minunățiile pe care le căutam.

Adevărat. Ea nu trebuia să meargă la școală.

-Și totuși nu îmi reușesc clătitele.

-Pe 5000 că scuipă după prima mușcătură, a spus Emm apărând lângă noi.

Nu mai era așa amuzant ca altă dată, dar Emm era Emm și știa că mă ațâța competiția. Trebuia oricum să canalizăm starea de stres în altă direcție și mai ales trebuia să îi demonstrez că nu are dreptate. Mâncasem înainte clătite și nu erau foarte rele la gust. Dar acestea chiar arătau jalnic…

-S-a făcut, i-a raspuns Didyme nemaiobosindu-se să strângă mâna cu el pentru a pecetlui pariul.

Am privit-o zâmbind pe jumătate, fiind conștientă că amândoi încercau să nu se mai gândească și să mă facă și pe mine să nu mă mai gândesc. Trebuia să caștige Didyme, ea nu avea banii ei personali, nu avea nevoie. Deci nu ar fi avut cum să plătească dacă pierdea. 5000 de dolari nu erau chiar puțini.

Am luat una și am studiat-o cu interes prefăcut, prelungind suspansul, apoi am mușcat din ea cât de mult am putut.

Aveam impresia că ce făceam noi acolo se numea diversiune. Incercam să păcălim gândurile negre.

Îl priveam atentă pe Emm și puteam întrezări în privirea lui ceva din vechiul Emmett, cel mereu pus pe șotii.

Trebuia să îi fac o figură.

M-am prins de bratul lui Didyme, prefăcându-mă că am nevoie de sprijin.

Fii atentă cum câștig” i-am transmis arătându-i o imagine cu Emm aducând bosumflat un teanc de hârtii verzi.

Simțeam mâncarea cum mi se plimba prin gură. Evident, nu era același lucru cu senzația sângelui care năpădește gura. Am făcut o grimasă blocându-mi respirația în gât și mi-am pus o mână peste gură. Emmett începea să jubileze văzându-mă că am greața.

Cum putea să creadă șarada? Oare din cauza starii de tensiune? Eu nu aveam greață de mâncarea oamenilor, doar că nu îmi plăcea. Și aceste clătite aveau un gust bun, nu înteleg de ce naiba nu le-a vrut Rose.

Mi-am înclinat capul într-o parte privindu-l victorioasă dar am reținut mâncarea în gură, nu mai puteam fi atentă la ea. Mi-a venit o idee genială. GENIALĂ.

Știam cum să îmi ajut familia, chiar și de departe. Și o va face fericită pe Didyme.

Am înghițit zgomotos.

Futu-i blana măsii. Dacă făceam mai mult rău decât bine? Oare făceam ceea ce era corect dacă încercam? Dintr-o dată ideea nu mai părea așa genială.

Îmi împingeam forțat mâncarea pe gât în jos în timp ce tensiunea revenea, mai puternică decât a fost. Încercam să mă hotărăsc dacă să o fac sau nu, întrebându-mă daca nu se vor supăra pe mine că am făcut să le scape unul. Dar el nu parea a fi de-al lor cu totul, din câte țineam eu minte. Eram micuță pe atunci.

Timpul a părut că se oprește pentru o secunda nesfârșită. Era dușmanul meu. Se presupunea că este. Ce părere ar fi avut ceilalți despre faptul ca îl aduc aici?

Oare Jake s-ar supara pe mine daca l-as lipsi de un vampir de vanat? Cel mai probabil i-ar trece cu un sarut. Dar daca… daca se intampla ceva…si Jake…mama, tata…toti…Ar trebui sa am pe cineva pe care sa ma razbun. Bine, din cate imi aminteam, Marcus nu a fost impotriva mea. Dupa moaca lui plictisita, parea nu era impotriva a nimic.

Dar el nu era rau…ca ceilalti. As face o fapta buna…si poate soarta m-ar rasplati.

-Emmett? Unde e mancarea mea? S-a auzit vocea iritata a lui Rosalie la etaj.

-Parca ar fi un urs iesit din hibernare, a murmurat Emmett pentru el, insfacand o farfurie si pornind in viteza spre etaj.

De cand era insarcinata, Rosalie se credea centrul Universului pentru ca toti ii dadeau atentie. Tata zisese ca asa era si inainte, dar eu nu observasem. Poate acum era mai mult decat inainte de ajunsese sa il enerveze pana si pe Emmett.

-Didy…am incercat eu ganditoare.

A ridicat sprancele la mine de la clatita ce inca o tineam in mana.

-Crezi ca Marcus…mai are sentimente pentru tine?

Pe fata ei a fulgerat o expresie de durere. Doar pentru o secunda, dupa care am observat ca stie ce e aia “poker face”.

-Poate ca a gasit pe altcineva…a soptit cu voce resemnata. Stii, noi vampirii ne schimbam foarte greu. Dar totusi ne schimbam. In atatia ani, nici nu m-as mira sa fi gasit pe cineva cu care sa ma inlocuiasca.

Ultimele cuvinte i-au iesit sugrumate.

Am inclinat capul intr-o parte, incercand sa ma gandesc cum sa o iau, cum sa ii spun fara sa ii provoc amintiri neplacute.

Si fara sa il provoc pe Emmett. Daca ar fi aici, si-ar fi descarcat pe el toata ciuda ca nu a putut participa la lupta.

Asa ca am luat-o pe Didyme de mana si i-am aratat o imagine cu ceea ce imi aminteam ca ar fi Marcus cu ea alaturi, aici in bucatarie.

Ochii ei s-au marit.

-Ai putea? a intrebat mai soptit decat mai devreme.

-Crezi ca as face bine daca…

-Cu siguranta, m-a intrerupt ea aproape tipand din impuls.

Era aproape fericita. Niciodata nu i-am mai vazut acea stralucire in ochi, acea fericire pe fata ei, chiar daca nu era completa. Expresia ei m-a convins si, nerabdatoare, am inceput sa ma concentrez la Marcus, sa il fac sa vina aici.

La etaj, vocea plangareata a lui Rose cerea o oglinda.

-Uite cum arat, s-a plans ea pitigaiat.

Auzeam mana lui Emmett cum ii trece greoi prin par.

-Esti frumoasa, a asigurat-o el.

-Da pe dracu…

Didyme a zambit. Oare cum o putea suporta toata ziua? Si sa se inteleaga bine cu ea? Si eu eram prietena cu ea de cand ma stiu, dar in ultima perioada chiar ma calca pe nervi. Jake jubila vazand ca nu ii mai iau apararea cand el facea bancuri specifice cu blonde.

Mi-am scuturat capul de ganduri. Trebuia sa ma concentrez. Cu cat ma gandeam mai bine, cu atat imaginea lui Marcus era tot mai clara in amintirile mele. Dar eu mi-l imaginam fericit, nu plictisit de moarte.

Didyme a inceput sa faca iar mancare, pentru ca Rose mai lua o masa intre mic dejun si pranz…Gesturile ei tradau nerabdare. M-am pus pe un scaun incercand cat puteam de tare sa nu ma gandesc la altceva nimic decat el. Am inchis ochii. Am observat mai tarziu, ca acele minute au fost cele care au trecut cel mai usor in timp ce asteptam vreo veste despre concentrare. Pentru ca nu ma gandeam la cei dragi. Dar Didyme trantea constant farfurii, linguri, pornea mixerul, il oprea pentru ca sa il porneasca imediat, facea totul pe dos parand zapacita. Zgomotele imi distrugeau concentrarea si imi incetineau progresul. Poate ca progresam incet pentru ca era la mare departare. Am iesit in gradina din spatele casei, pentru orice eventualitate.

Nu puteam sa stiu daca el avea sa fie atras spre mine si daca si-ar fi ascultat indemnul mintii in acest caz. Asa ca am continuat sa ma concentrez, sa ma conving pe mine ca il doresc langa mine, ca vreau sa vina la mine. Era greu, in adancul mintii mele era puternic inradacinat faptul ca el facea parte dintre dusmanii mei, cei care au vrut sa…scape de mine. Dar cand acest gand incerca sa isi faca loc spre suprafata, ma concentram foarte tare pe acea amintire de demult…cand el votase pentru viata mea. Fara sa imi dau seama, strangeam din pumni iar maxilarul imi era inclestat.

Imi simteam creierul incalzindumi-se si trimitand valuri de foc prin tot corpul. Ma fortam sa ma gandesc doar la el. Incepeam sa tremur, si o secunda trecatoare mi-am amintit de tremurul lui Jake cand era nervos. Ma incalzeam tot mai tare, apa incepea sa curga pe mine. Deschizand ochii o secunda, am observat zapada de la picioarele mele topindu-se. I-am inchis repede la loc, sa nu imi distrug concentrarea.

Ma simteam fierbinte, capul incepea sa ma doara. Dar nu vroiam sa renunt, Eram hotarata sa nu renunt. Nu dupa ce am vazut cat de fericita a facut-o pe Didyme simpla imagine cu ei doi impreuna.

Era greu. Foarte. Ca si cum m-as fi luptat sa trag de o sfoara invizibila, pe care nu o puteam apuca cu mainile. Dar continuam sa incerc.

Am simtit-o pe Didyme venind in spatele meu aducand cu ea miros de mancare. Iac.

S-a oprit la zece pasi in spatele meu.

-Scuze…a murmurat ea. Si multumesc mult…

In urmatoarea secunda nu mai era acolo. Auzindu-i glasul plin de speranta, m-a facut mai puternica. Era dusmanca dusmanilor mei, deci prietena mea. Merita un astfel de cadou. Anul acesta, vroiam sa fiu Mos Craciun pentru ea.

M-am indarjit, incruntandu-ma. Macar sa fie util la ceva nou descoperitul meu talent.

Mi-am incordat toti muschii. Sangele imi pulsa la tample. Imi fortam creierul sa nu se gandeasca la nimic altceva, desi gandul ar fi vrut sa zboare in o mie de directii.

Dupa aproximativ jumatate de ora, dupa cat am putut aproxima, totul a devenit mai usor, parca cu o smuncitura. Era ca si cum dupa o cearta cu o persoana foarte incapatanata reusisem sa o conving sa ma asculte. Nici nu mai era nevoie sa ma concentrez. Parea sa fie suficient sa il pastrez intr-un coltisor al mintii, si, fara sa imi dau seama cum sau de ce, aveam certitudinea mi-am atins scopul. Tot ce trebuia sa fac era sa astept, asa ca am intrat linistita in casa.

Se pare ca Rose adormise, pentru ca Emmett coborase in bucatarie. Juca carti cu Didyme si jubila cand tocmai castigase. Didyme era distrasa.

-Doarme Rose? am intrebat indiferenta.

Emmett a aprobat grav din cap, punand concentrat o carte pe masa. Didyme a pus alta imediat, fara sa stea sa se gandeasca.

-Atunci joc si eu, am concluzionat singura gandindu-ma ca nu aveam cu ce sa o ajut pe Rose devreme ce ea dormea.

-De tura urmatoare, au aprobat amandoi in acelasi timp. M-am asezat langa ei la masa. Asteptand sa se termine tura, inca ma concentram pe faptul ca il vroiam pe Marcus aici, desi nu ma mai straduiam ca inainte.

Emmett a castigat bineinteles, iar Didyme a inceput sa amestece cartile, absenta. Bucurandu-se de mica victore, Emmett nici nu ii observa starea de spirit. Mi-am primit cartile si m-am uitat la ele repede cu un ochi, le-am retinut dupa care le-am pus cu fata in jos pe masa. Vroiam sa castig, desi exact ca si Didyme, jucam ca sa treaca timpul. Deci nu vroiam sa ii dau lui Emmett ocazia sa incerce sa se uite la mine in carti. Eram sigura ca ar fi incercat.

 

Turele mergeau repede, la viteza vampireasca. In ultimele doua minute, Emmett castigase de trei ori iar eu de doua. Didyme dadea jos carte dupa carte in avantajul lui Emmett. Din cate puteam observa, toate simturile ei erau concentrare pentru a detecta timpuriu venirea lui Marcus…poate vroia sa ii iasa inainte. Trebuia sa fac cumva sa ii las sa fie singuri. Sa isi traiasca regasirea fara spectatori.

Dar cum? Gandindu-ma la diferite modalitati in care as putea sa fac asta, i-am blocat lui Emmett drumul spre victorie cu un as pe care m-am razgandit la timp sa il dau jos randul trecut.

-Nu-I coreeect, s-a plans el scotand repede din buzunar cei 20 de dolari.

I-am luat nonsalanta, punandu-I in buzunarul meu. Probabil tura urmatoarea vor reveni in buzunarul lui daca victoria se va imparti ca in ultimele minute.

Didyme a inceput sa bata nerabdatoare cu piciorul in podea. Trecuse o ora de cand am inceput sa ma stradui sa il aduc pe Marcus, si, din punctul ei de vedere, nu se intampla nimic. In minte, il simteam tot mai aprope dar era o senzatie pe care nu o aveam cum sa ii explic. Nu cand vroiam sa ii demonstrez lui Emmett ca eram mai buna decat el.

Dupa inca doua ture, nu numai ca cei 20 de dolari ramasera la mine in buzunar, dar li se mai adaugasera inca 40.

Incepeam sa ranjesc mai mult decat ar fi trebuit avand in vedere situatia familiei mele… dar nu ma puteam abtine. Castigam. Si cu toate ca firea mea competitiva era mai atatata cu fiecare victorie obtinuta, puteam vedea nerabdarea din ce in ce mai mare a lui Didyme. Renuntase la joc, dar nu avea stare. Aproape isi rodea unghiile. La propriu.

Am scanat repede toate metodele de a o lasa pe Didyme sa fie singura cand se intalneste cu Marcus si inainte ca Emmett sa inceapa sa parieze pentru urmatoarea tura m-am ridicat in picioare.

-Deja jocul nu ma mai pot distrage, m-am plans eu desi era complet fals. Didy vii cu mine sa ne uitam la un film? De fete, am completat cand am vazut speranta din ochii dragului meu unchi.

-Sigur, a fost ea de acord un pic cam prea repede si a sarit si ea in picioare.

-Hai la noi acasa, nu vrem sa o deranjam pe Rose.

-Bineinteles, a fost ea de acord pe un ton complice.

Emmett a oftat. Ma simteam rau sa il las fara ocupatie care sa il distraga de la tensiune, dar pe moment Didy era mai importanta. El o avea pe Rose. Didy pe nimeni. Inca.

Am iesit repede. Alergam, vroiam sa ajung cat mai repede acasa la noi, sa o las pe Didyme singura acolo si eu sa ma intorc cu vreun pretext. Cand ne-am apropiat, m-a izbit in fata un miros vag cunoscut care parea sa se apropie. In parcul din spatele caselor, un fosnet usor dadea de veste ca un vampir alearga apropiindu-se. Didyme a ramas pe loc, cu narile largite. Tragea aer adanc in piept, anticipand. Avea un zambet larg si o expresie fericita cum nu am mai vazut la ea.

Am ramas blocata. De ce ramanea pe loc? Nu era mirosul lui Marcus? Dupa entuziasmul ei brusc, nu as nega. De ce nu alearga spre el?

M-am ascuns in spatele ei, in caz ca Marcus s-a razgandit de data trecuta si ar vrea sa imi faca vreun rau, desi nu as prea fi crezut.

Didyme a ramas nemiscata pana cand Marcus, pentru ca el era, a ajuns si s-a oprit in fata ei.

Au ramas o clipa amandoi inghetati, cu ochi mari mirati.

-Didyme…a soptit el intr-un final mirat socat si neincrezator in acelasi timp, ridicand mana si atingandu-I obrazul cu varfurile degetelor.

La auzul vocii, Emmett a aparut instant.

Indata ce a vazut musafirul, din fata casei lui, a adoptat o pozitie defensiva. Maraitul ce i se urca din piept era din ce in ce mai tare in volum. In secunda urmatoare, alerga spre noi. S-a petrecut totul atat de repede, incat mi-am dat seama ca Emmett il ataca pe Marcus doar cand l-am auzit tipand “nenorocitule” in timp ce se apropia amenintator.

I-a luat si mai putin lui Didyme sa se puna in fata lui Marcus.

-Stai! a spus ea pe ton jos, amenintator.

Si-a ingustat ochii la Emmett. Trebuia sa fac ceva pentru ca el nu avea de gand sa asculte, desi ezitase putin. M-am pus repede in fata lui Didyme, fara sa gandesc. Emmett m-a vazut si a franat brusc oprindu-se in palmele mele intinse. Aproape ii puteam simti furia curgand prin venele lui in forma fina. Veninul, imi spusese odata tata, curge imposibil de repede prin venele unui vampir furios.

Totul s-a petrecut intr-o secunda.

-Emmett, l-am atentionat si eu pe acelasi ton jos si amenintator. Stai.

Maraia necontrolat dar totusi a stat. Pentru moment.

-Nu ne face rau, am explicat eu repede nestiind cat timp avea sa dureze. Eu l-am chemat.

S-a relaxat instant.

-De ce? a intrebat pe ton socat.

-In orice caz nu ca sa ii faci tu felul. Am vrut sa fie din nou cu Didyme, pentru ca o merita amandoi. Viata le-o datoreaza.

Emmett ma privea si mai socat in timp ce eu ma dadeam din fata ei.

In urmatoarea secunda in care erau siguri ca pericolul a trecut, cei doi erau imbratisati strans in asa fel incat parca plangeau amandoi pe umarul celuilalt.

-Marcus nu e rau, am soptit abia acum dandu-mi seama ca intr-adevar cred asta, cand il vedeam strangand-o pe Didyme in brate.

Imi aducea aminte de felul in care ma imbratisase Jake de dimineata…

Emmett m-a crezut, fara mai multe explicatii. Probabil era miscat si el de scena din spatele nostru. Cei doi nu erau capabili sa rosteasca nimic. Vedeam doar fata lui Marcus, socata, surprinsa, neincrezatoare, recunoscatoare si, mai ales, fericita.

L-am luat de brat vrand sa il trag spre casa lui pentru ca cei doi sa fie cat de cat singuri, dar nu s-a miscat.

-Stai, mi-a spus el pe un ton poruncitor.

Niciodata nu l-am auzit pe Emmett atat de precaut, asa ca am stat.

-Ce s-a intamplat? a continuat el, adresandu-se cuplului inca imbratisat, de fapt lui Marcus.

Nu a lasat-o pe Didyme sa se departeze de la el din brate, a raspuns in pozitia in care se afla.

-Noi am fost putini, a inceput el sa spuna repede, incat trebuia sa ma concentrez sa il urmaresc. Doar noi si garda permanenta. Stiam ca v-ati mutat si eram siguri ca lupii nu mai sunt cu voi. Doar de tine si de blond ne temeam, dar Aro era sigur ca am putea termina repede, cu Alec si cu Jane de partea noastra. Cand am vazut atatia lupi, mai multi decat data trecuta, era clar ca nu putea avea loc o confruntare fizica, una care i-ar fi convenit mai mult, totusi.

Am observat repede ca nu se includea in grupul lor.

-Aro stia ca Jane si Alec nu vor trece de scutul Bellei, asa ca s-a pregatit. Stiti, se pregateste de mult timp pentru lupta asta. A gasit un vampir care are un talent de a distruge scuturile mentale…

Fara sa gandeasca, fara sa astepte alte explicatii, Emmett a pornit ca din pusca spre gradina, vrand probabil sa mearga sa ajute.

Nu a apucat sa faca doi pasi. Un tipat sfasietor, agonizant s-a auzit din casa lui. Tipatul lui Rose.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.

%d blogeri au apreciat asta: