Capitolul 15: Voi avea o nepoţică! Sau…un nepoţel?

-Nu te pot lăsa, Esme. Nu mă lasă inima să ştiu că din cauza mea ai păţit ceva…Chestia asta nu e sigură şi dacă Rose a vrut să o testeze pe propria ei piele a fost decizia ei. Dar nu sunt de acord să încerci şi tu atâta vreme cât nu suntem siguri că funcţionează şi că vei fi bine.

-Dar Carlisle…

M-am trântit pe pat cu faţa în jos şi mi-am îndesat o pernă pe cap ca să nu mai aud conversaţia ce se purta la etajul casei vecine.

-Niciun „dar”, draga mea. O vezi pe Rose…nu vreau să te ştiu aşa fără să fiu sigur că vei fi bine. Nu te pot pierde şi-

Am tras plapuma şi am pus-o peste perna ce îmi acoperea capul. Nu a funcţionat, tot auzeam aşa că am încercat să mă concentrez pe altceva. O imagine vizuală puternică…

-Şti foarte bine cât timp am suferit din cauză că nu pot avea copii şi acum când am aflat că pot, nu eşti de acord. De ceee?

Cu toate că ţipa isteric, glasul lui Esme tremura a plâns. Dar asta nu înseamnă că nu era puternic. Niciodată nu mi-am mai auzit mama ţipând atât de tare. Mi-a distrus imaginea mentala cu palmieri la marginea unei faleze pe care mă concentram, făcându-mă să aud din nou conversaţia de care m-am săturat până peste cap.

De o lună şi jumătate, de când se întorsese Rose, Esme nu mai vroia altceva decât să se „trateze” cu poţiunea lui Didyme. Era un lichid verde scârbos cu miros greţos, un amestec de tincturi de plante care de care mai rare şi mai ciudate la care se adăuga puţin din veninul viitoarei mame şi al viitorului tată.

Rosalie nu a stat pe gânduri; a dat-o peste cap imediat ce a fost preparată. Imediat după aceea a început să se schimbe. Modificările trăsăturilor ei erau vizibile cu fiecare oră. Pielea ei nu mai era nici tare, nici strălucitoare. Nu mai era nici măcar atât de albă. Era doar o piele umană foarte palidă. Simţea durere, oboseală, foame şi sete. Dacă se rănea îi curgea sânge şi necesita tratament, dormea în fiecare noapte şi de două ori pe zi, mânca hrană pentru oameni şi a început, încă din prima zi, să bea apă sau alte lichide destinate umanilor. Doar când auzea de sânge de animal sau vânătoare se grăbea spre baie pentru a nu vărsa în faţa noastră. Simţurile nu îi mai erau atât de ascuţite, deşi erau mai bune ca ale oamenilor. Nu mai producea venin, în schimb a avut menstruaţie. Era fragila. Atât de fragila, încât lui Emmett îi era frică să se apropie de ea la mai mult de doi paşi. La început refuza categoric să împarta patul cu ea însă a fost convins de poruncile lui Didyme şi rugăminţile imploratoare ale lui Rose. Rose, care acum era capabilă să producă lacrimi, plângea în hohote când vedea că zilele trec şi Emmett nu are curajul să o lase însărcinată, de frică să nu o rănească. Număra zilele şi minutele pe care le mai are la dispoziţie să rămână însărcinată. Nu îi păsa ce se întâmplă cu ea, vroia cu încăpăţânare un copil. Emmett a petrecut două zile încheiate învăţând de la Edward la ce să se aştepte şi cum să procedeze.

Apoi, după o săptămână de la întoarcere, s-a petrecut minunea. Sarcina ei se dezvolta cam la fel de repede ca a mea. Era norocoasă că nu trebuia să bea sânge, mai ales în condiţiile în care i se făcea greaţă doar când auzea de el. Copilul, chiar dacă era protejat de un ţesut la fel de tare ca pielea de vampir, nu cerea sânge. Nu seca organismul lui Rose aşa cum am păţit eu. Dar Rose trebuia să suporte alte consecinţe: mânca într-una. Nu se îngrăşa, dar nici nu se oprea din mâncat. Didyme mergea de trei ori pe zi la cumpărături şi venea cu pungile pline iar Esme, care acum era arhitect, gătea noaptea întreagă pentru ca Rose, care oricum se trezea din somn la fiecare jumătate de oră ca să se alimenteze, să aibă ce mânca a doua zi.

Ea era fericită. Deşi arăta acum slabă şi fragilă, radia de fericire, făcându-ne şi pe noi să zâmbim chiar dacă ne făceam griji pentru ea. Emmett era şi el fericit văzând-o pe ea fericită, chiar dacă nu îşi exprima temerile. Îi era frică de faptul că naşterea ar putea decurge ca a mea şi să o pierdem pe Rose pentru că pe ea veninul nu ar putea-o ajuta cu nimic cum a făcut cu mine pentru că era deja vampir.

De fapt, toţi ne temeam de acelaşi lucru doar că nimeni nu spunea nimic cu voce tare. Era straniu; ne temeam că dacă vorbim despre acest lucru, exact asta se va întâmpla. Ne temeam pentru viaţa ei deşi nimeni nu i-a reproşat că nu s-a gândit bine înainte de a acţiona. Toţi membrii familiei aveau de acum acelaşi scop: să facă în aşa fel încât Rose să nu fie afectată de absolut nimic. Cum ea adora să fie în centrul atenţiei, nu a avut nimic de obiectat.

Până şi Jacob se purta frumos cu ea, iar ea, fericită cum era, a uitat de vechile divergenţe şi, chiar dacă nu se purta indiferent faţă de el, măcar nu îi mai auzeam certându-se de zece ori pe zi din aceleaşi cauze minore.

Când încercam să ne exprimăm grija faţa de ea şi de sănătatea ei, mai avea puţin şi ne scotea singură din casă, cât de umană arăta. Odată chiar a aruncat cu mâncare în Emmett pentru că a îndrăznit să o întrebe dacă nu o doare nimic. Nu lăsa pe nimeni să gândească negativ în preajma ei, spunând că vor face rău copilului creând o stare de tensiune.

Jumătate din dormitorul ei şi el lui Emmett a fost transformat în salon de maternitate pentru că nimeni nu ştia exact când va naşte, deşi toţi bănuiam având ca reper evolutia sarcinii mele.

Emmett era înnebunit complet. Pe de o parte era nebun de fericire că va fi tată, iar pe de altă parte nebun de îngrijorare pentru sănătatea lui Rose. Toţi îi împărtăşeam sentimentele la fel de profund, însă nu chiar în aceeaşi măsură. Emmett şi-a deschis un atelier auto pentru că asta era pasiunea lui Rose însă nu se răbda să stea la lucru, departe de ea; lăsase toate treburile pe mâinile mecanicilor care, deşi abia se descurcau, nu se plângeau de salarii. A renunţat până şi la micile pariuri zilnice sau la meciurile de fotbal, baseball şi wrestling. Stătea toată ziua lângă ea, plimbându-se între frigiderul plin cu mâncare şi locul în care stătea Rose care nu îşi dădea seama de starea ei; era atât de fericită încât abia putea sta într-un loc. Chiar dacă îi era greu să se deplaseze singură, se muta de la masă pe canapea, de pe canapea în dormitor, din dormitor pe scări, de pe scări pe verandă şi tot aşa; nu avea răbdare să stea într-un loc mai mult de zece minute, atât de nerabdătoare era.

Peste tot rămâneau farfurii goale şi şerveţele folosite iar strânsul lor îi ocupa lui Didyme tot timpul liber pe care îl avea între plecările la supermarket. Abia mai avea timp noaptea pentru o vânătoare scurtă şi rapidă care nu îi satisfăcea setea pe deplin. Alice a vrut să o înlocuiască sau cel puţin să facă cu schimbul însă Didyme nu a vrut să audă; îi plăcea ceea ce făcea.

Rose vorbea într-una printre înghiţiturile de mâncare cu copilul în timp ce îşi mângâia burta care se umfla tot mai mult pe măsură ce timpul trecea. Abia îşi găsea răgaz să ne spună nouă cum se simte, sau lui Emmett. Zâmbea într-una şi mi se părea că a devenit mai blândă.

-Înţelege-mă Esme, nimeni nu a mai făcut asta până acum şi nu ştim la ce să ne aşteptăm. Nu ştim ce se va întâmpla cu Rose, şi mă nelinişteşte foarte mult starea ei. Gândeşte-te cât de anxios aş fi dacă tu, soţia şi sufletul meu pereche, ai fi în locul ei.

Într-adevar, Carlisle era foarte îngrijorat pentru Rose. În prima săptămână a căutat înnebunit prin toate părţile date despre procesul aparent de “umanizare” a lui Rose însă s-a lăsat păgubaş pentru că nu a găsit nimic. Nimeni nu a mai auzit de un vampir care să ajungă să arate ca un uman şi să îşi piardă ageritatea simţurilor.

-Tot ce ştiu e că tu nu vrei să ma înţelegi pe mine, a răspuns Esme suspinând şi, prin perna şi plapuma care îmi acopereau urechile, i-am auzit glasul din altă parte a casei faţă de cea în care se afla Carlisle.

Am oftat lung, sperând să se termine totul cu bine în ceea ce o priveşte pe Rose iar Carlisle să fie de acord cu dorinţa lui Esme.

-Altă zi din noua noastră rutină? m-a întrebat Edward luând aşternuturile de pe mine.

M-am ridicat şi l-am sărutat scurt.

-Nu te-am auzit intrând.

-Păi dacă te concentrezi la unele discuţii care ar trebui să fie private…a spus chicotind după aceea mi-a făcut cu ochiul.

-Nu mă concentrez la ele, m-am bosumflat. Încerc să le scot din cap.

-Tocmai de aceea le auzi mai înverşunat. Nu ai observat că atunci când nu vrei să auzi un anumit sunet tocmai acela îl auzi mai tare şi mai clar? Ia de exemplu un robinet stricat din care picură apă. Te enerveaza sunetul şi încerci să te concentrezi pe altceva, dar tocmai atunci picurii par să cadă cu mai mult zgomot, acoperind celelalte sunete.

-Mie mi-ar plăcea să stau să număr picurii unui robinet stricat.

-Bella mea specială. Întotdeauna ai gândit altfel. Mintea ta e fascinantă…

-Tocmai de aceea nu te las întotdeauna să o citeşti. Ca nu cumva să te pierzi pe acolo, am spus râzând.

A râs şi el catifelat în timp ce îmi strângea mâna.

-Am avut primul meu vis de când pot să dooooooooorm, am auzit un ţipăt entuziast.

Doar Emmett s-ar putea bucura pentru aşa ceva, însă vocea feminină…îi aparţinea lui Rose.

Am schimbat o privire cu Edward.

-Vis?! am întrebat deodata.

După trei secunde eram lângă Rose, unde s-a strâns toată familia. Ea stătea în pat în braţele lui Emmett iar Didyme îi ţinea mâna.

-Ce ai visat, draga mea? a întrebat Esme liniştită, parcă nu ar fi avut o ceartă acum jumătate de minut.

Curioşi, toţi am rămas nemişcaţi în aşteptarea răspunsului. Doar Reneesme şi-a schimbat greutatea pe celălalt picior.

-Am visat o fetiţă, a ţipat Rosalie fericită. Era mică, blondă, cu pielea alba şi ochi albaştri. Îşi întindea mânuţele spre mine şi am luat-o în braţe. Şi dintr-o dată ţineam în braţe un băieţel. Nu i se vedea clar faţa dar eram sigură că era băiat pentru că nu mai avea codiţe împletite aurii.

Rose dădea din mâini gesticulând în timp ce ne povestea.

-Voi avea o fetiţă blondă, a concluzionat ea cu ochii strălucind.

-Nu ai de unde şti, a încercat Alice să o potolească.

-Dar am visat.

-Dar nu era şi un baieţel în visul tău? a sărit Jasper în ajutorul argumentului lui Alice.

Rose şi-a schimonosit faţa într-o încruntare încăpăţânată.

-Eu tot simt că va fi fetiţă.

I-a făcut pe toţi să zâmbească însă eu m-am strâmbat încercând să nu râd de-a binelea.

-Şi eu visam un băieţel cu ochii verzi a lui Edward când era uman, am spus după care nu mi-am mai putut ţine chicotele în frâu.

-Şi a avut o fetiţă cu ochii ei ciocolatii când era umană, a continuat Edward chicotind şi el.

Reneesme mă privea curioasă.

-Mami, chiar credeai că voi fi băiat?

-Da, a râs Edward, răspunzând în locul meu.

-Îmi povesteşti şi mie visele acelea? mi s-a adresat tot mie.

Zâmbetul mi-a pierit, amintindu-mi spaima pe care o simţeam în acele vise. Deşi nu au fost reale, esenţa era cumva un fel de prezicere. Copilul meu ameninţat de Volturi. Am înghiţit în sec, amintindu-mi mie însămi că totul a trecut.

-Afară cu poveştile, a spus Carlisle blând în timp ce ne împingea spre uşă. O obosiţi pe Rosalie.

-Eu mă întorc cu mâncarea, a protestat Didyme.

Am ajuns în casa noastră mergând cu pas normal din cauza unui autocar care trecea pe drum.

______________________________________________________________________________

Cateva ore in urma, cand promiteam ca voi incerca sa termin capitolul 15 cat mai repede nici nu-mi imaginam ca il voi posta atat de curand:))

Imi cer iertare din nou pentru intarziere de la persoanele care nu mi-au vazut scuzele prezentate intr-un raspuns la un comentariu facut capitolului anterior:))

Poate ca acest capitol e mai scurt decat v-am obisnuit in ultimul timp dar sper ca ma veti ierta daca va promit ca din capitolul urmator incepe partea cu actiune 🙂 Asa ca cine este nerabdator, sa imi tina pumnii ca sa il pot scrie cat mai repede 😛 pentru ca daca eu abia astept sa il termin, imi pot imagina cum sunteti voi;))