Capitolul 10: Sfera Talentelor

Cursa cu avionul între Paris şi Seattle a durat puţin, mult prea puţin, pentru că începusem să îi povestesc noii mele surori (deşi o ştiam parte din familia pe care o detestam cel mai mult nu mă puteam opri să o consider sora mea) mai multe detalii despre familia mea. Nici când ajunsesem pe aeroportul din Seattle nu terminasem însa m-a oprit intrebându-mă despre mine.

M-am strâmbat mental. Era lucrul pe care uram cel mai mult să îl fac însă i-am făcut pe plac, ştiind că va fi ultima data când va auzi partea asta de istorie a familiei mele.

Edward era atent. Nu comenta nimic, doar zâmbea sau pufnea la unele afirmaţii ale mele (de genul: nu îl meritam).

Ne aşteptau la aeroport Carlisle si Esme.

Pe drum, în timp ce Carlisle o întreba pe Didyme o tonă de chestii, Esme se întoarse de pe scaunul pasagerului şi ne zâmbi tachinant mie şi lui Edward care eram în spatele scaunului ei, spunând:

-Petrecerea lui Alice este o supriză chiar dacă ştiţi de ea dar vă aşteaptă altă surpriză, mult mai mare.

M-am uitat la Edward şi el s-a uitat la mine, întrebându-ne amândoi în gând ce ar putea fi. Nu o întrebam pe Esme pentru că dacă ar fi vrut să ne spună, ne-ar fi spus de bunăvoie şi nesilită de întrebari agasante pe care curiozitatea noastră stârnită ne putea impinge sa le punem.

Am incercat pe rând, eu si Edward, sa îi citim gâandurile însă acestea erau ocupate cu o noua schită pe care aştepta să o deseneze.

Roţile rapide ale aceluiaşi Mercedes al lui Carlisle înghiţeau repede kilometri întregi de autostrada umedă în timp ce eu mă uitam prin sticla fumurie la cerul întunecat de nori joşi şi ameninţători, aşteptând să ajungem în zona cu ploaie veşnică. Mă rog, aproape veşnică. În acelaşi timp făceam exerciţii cu scutul meu ca să nu mai scape de sub control; nu era greu, şi chiar când am reuşit să il schimb de 41 de ori fără să mă încurc…

-Bella, procesul de transformare a lui Charlie este aproape finalizat, îmi atrase Carlisle atenţia. Metabolismul lui îmbătrânit nu a opus rezistenţă veninului, exact ca tine. Dar nu pot spune că a rezistat durerii aşa ca tine – se opri repede văzând ochii îngroziţi a lui Edward plimbându-se de la faţa lui Carlisle spre a mea. Carlisle îşi îndreptă atenţia spre drum, pentru că tocmai intram în Tacoma iar traficul devenea mai intens.

-Nu a renunţat Charlie până la urma? Dar cum adică nu a rezistat durerii ca şi tine? Nu înţeleg, facu Edward încurcat.

M-am ars. Nu îl învinuiam pe Carlisle, era vina mea că nu eram buna la păstrat secrete. Puteam să încerc să îl conving pe Charlie să renunţe şi fără să îl înfric cu durerea…Mă uitam la faţa curioasă a lui Edward şi la privirea lui în expectativa întrebându-mă dacă să îi spun adevarul sau să inventez ceva. Dar aveam o problemă: nu prea aveam ce inventa şi trecusera multe secunde de când Edward aştepta răspunsul meu…

-Ţii minte că în timpul transformarii mele nu am manifestat nici un semn care să arate că mă doare?

Dădu din cap fără să spuna nimic, dar înghiţind în sec.

-Ei bine, morfina nu a funcţionat.

A rămas şocat câteva secunde înainte de a spune ceva.

-Şi mie nu mi-ai spus pentru că…

-Te iubesc, am spus zâmbind angelic.

Ridică o sprânceană.

-Morfina m-a paralizat la început şi nu mă puteam mişca deşi simţeam tot iar după ce i-a trecut efectul m-am abţinut ca să nu suferi tu pentru mine, am încheiat oftând.

Esme se întoarse iar şi se uita la mine cu ochii mari, mirându-se probabil că am avut puterea să fac aşa ceva.

Didyme încă îi vorbea lui Carlisle, stând în spatele scaunului lui în timp ce Edward, langă mine, încerca să articuleze nişte cuvinte.

-Tu ai…adică tu…ca să nu sufăr eu…cum ai reuşit? reuşi el să lege în sfârşit nişte cuvinte, lucru ciudat pentru un vampir.

-Ţi-am spus. Te iubesc.

L-am sarutat repede pe obraz şi i-am strâns mâna apoi m-am întors la contemplarea peisajului. Adică a oraşului.

Mă aşteptam să se înfurie când colo el se chinuia sa găsească ceva de spus. Era greu de crezut că încercam sa îi ascund asta ca să nu sufere el sau ca să nu se enerveze.

Dintr-o data m-am simtit trasă şi m-am trezit cu capul în poala lui Edward, care înainte să mă dezmeticesc îmi acoperea faţa cu săruturi între care rostea „te iubesc”-uri rapide dar pline de semnificaţii.

Restul chicoteau în timp ce eu mă zbăteam să scap; de obicei nu-mi doream public pentru astfel de manifestări.

Mi-am îndepărtat scutul care îmi proteja mintea pentru ca el să vadă ce gândesc. A încetat imediat, deşi nu m-a lasat de tot, mă ţinea aproape de el, şoptindu-mi din când în când că el este cel care nu mă merita nu invers, şi că i-am dovedit-o înca o dată. Până am ajuns acasă nu mi-a mai dat drumul, şi atunci a facut-o pentru că m-am speriat când am văzut ce făcuse Alice cu casa.

De pe clanţele uşilor şi marginea balustrăzii de la verandă atârnau fâlfâind în adierea uşoara aducătoare de nori sute de panglicuţe satinate roz pal şi albastru deschis tot pal. Pe peretele din faţa, în dreptul celui de-al doilea etaj, era lipită o bucată mare de pânză albă, pe care scria cu litere nostime albastre „La mulţi ani, Bella!”. Mă uitam amuzată, încercând să îmi amintesc ce lipseşte dar nu am avut timp să mă gândesc pentru că Alice mă trase din maşina şi mă puse să stau dreaptă lânga ea; toţi restul înafara de Didyme care nu ştia despre ce e vorba şi Edward care rămase lângă mine începuseră să îmi cânte „La mulţi ani” de pe veranda casei. În timp ce îl prindeam cu vederea periferică pe Emmett care se abţinea din greu să nu râdă(probabil pe seama feţei mele) mi-am dat seama că Jacob şi Reneesme lipsesc; nu mi-am făcut probleme pentru că eram sigură că sunt împreună şi doar trecător m-am gândit oare ce fac.

Exact când au terminat de cântat am izbucnit într-un râs necontrolat, pentru că mi-am dat seama ce lipseşte: baloane în toate culorile şi clovni.

Se uitau toţi nedumeriţi la explozia mea de nebunie înafară de Edward pe care l-am lăsat să vadă ce gândesc şi a început să râdă cu mine, acoperindu-mi hohotele.

Emmett se uita cu ciudă, întrebând care e gluma dar, neprimind nici un raspuns, rămase bosumflat.

-Alice…am început, dar cascada de hohote nu îmi dădea pace să mă lamuresc. Ce e…ha ha ha…asta?

-Minipetrecerea de ziua ta? întrebă ea pe un ton nesigur acum.

-Şi câţi ani împlinesc? am întrebat-o reuşind în sfârşit să mă calmez puţin.

In schimb, râsul soţului meu îşi mări intensitatea.

-26.

-Atunci unde sunt baloanele colorate şi clovnii?

-Nu avem dar aveam ăsta, interveni Esme, aducând un tort de ciocolată cu trei etaje, ornat cu inimioare albe.

Am ridicat o sprânceană spre Alice.

-Ştiu ştiu, se apără ea. Dar arăta atât de bine…plus că Jacob nu o să se supere.

Era cea care se înţelegea cel mai bine cu Jacob înafară de mine, Reneesme şi Edward(care trecuse peste toate neînţelegerile cu el când şi-a dat seama că este perfect pentru fiica noastră).

-Dar ce era cu clovnii şi baloanele? întrebă ea.

-Păi eu te credeam maestra petrecerilor şi tu mă întâmpini cu o petrecere pentru copii?

Edward care abia încetase din râs reîncepuse, acompaniat de Emmet şi Jasper. Carlisle intrase în casa iar Didyme încerca să se apropie de locul unde statea Rose.

-Nu e vina mea ca am fost ocupată cu decorarea noilor noastre case din Olympia, replică ea bosumflată.

-Haideee, n-am vorbit serios, am spus în timp ce o îmbrăţişam.

-Ştiu, spuse ea dându-mi un pupic rapid pe obraz.

-Stai aşa. Ai spus „casele”?

-Da. Sunt două case. O să ne explice Carlisle la toţi.

-Unde sunt Jacob şi Reneesme? întrebă Edward în acelaşi timp în care faţa lui Alice se întunecă imperceptibil iar a lui Esme devenise nerăbdătoare, făcându-mă să cred că supriza despre care vorbea în maşină avea legătura cu ei.

-O să vină imediat, răspunse Jasper.

-Asta dacă s-au săturat, începu Emmett să râdă.

-Sunt la vânătoare? întrebă Edward nedumerit, doar vânasem ultima dată doar de trei zile.

Ceva îmi spunea că nu sunt la vanatoare şi chestia de care se presupunea că trebuie să se „sature” mă făcea neliniştită.

-Îmi pare rău că nu am cadouri disponibile…

Acum ar fi momentul meu să sar în sus de bucurie.

-…le vei primi din partea tuturor după ce ne mutăm.

Adio salturi copilăroase.

-Vin, îşi începu Emmett omniprezentul (pentru el) râs.

Ne-am uitat toţi spre pădurea dinspre La Push de unde fiica mea ieşea de mână cu cel mai bun prieten al meu; asta nu era o surpriză, ne-am obişnuit toţi ca ei să se ţină de mână. Neobişnuită era însă o mică sticlire pe unul dintre degetele mâinii ei stângi şi apoi mi-am dat seama la ce se referea Esme. Plus că la concluzia pe care am tras-o au contribuit şi feţele lor fericite, care îi făcea să pară singurii locuitori ai celui de-al nouălea cer.

Eram încântată, înafara de nunta mea nu mai fusesem la alta în ultimul deceniu şi aveam eu o imagine mentala cu coafura lui Reneesme când va fi mireasă, coafură pe care muream de nerăbdare să o fac.

Se pare că Edward nu avea aceeaşi părere pentru că era încruntat, şi părea că era gata să sară la bătaie împotriva celor doi noi logodnici, chiar dacă ea era propria lui fiică.

Nu a durat mult pentru ei să ajungă în faţa noastră, dar nici nu au ajuns bine că Edward a izbucnit.

-Spune-mi că nu e adevarat, că nu aţi făcut ceea ce cred eu că aţi făcut, spuse Edward pe un ton jos însă aproape îi puteam simţi mârâitul care i se ridica în piept.

Reneesme se înroşi şi lăsă capul în jos.

Eu nu eram total impotriva ideii şi am pastrat un chicot doar pentru mine la amintirea serii în care am încercat să seduc un vampir şi m-am ales cu un logodnic.

Jacob însă o strânse mai tare de mână şi se încruntă la viitorul lui socru:

-Fii realist Edward. Sântem în anul 2012 ce naiba.

-Îţi arăt eu realist, replică el pregătindu-se să sară însă în următoarea clipă scena s-a schimbat total.

Reneesme şi lupul maroniu care se puse în faţa ei erau înconjuraţi de Jasper, Emmett şi Carlisle; restul feţelor priveau îngrozite din spatele meu iar între zidul ce-mi înconjura fata şi logodnicul ei şi Edward se interpuse…Charlie.

M-am cutremurat când l-am văzut.

-Să nu cumva!

Cuvinte rostite ameninţător de un Charlie cu pielea albă şi tare, cu ochii roşii carmin fioroşi şi neobişnuit de ciudaţi aţintiţi pe Edward şi cu sprâncenele încruntate.

În secunda în care se schimbase totul am simţit mâna lui Edward îngheţând peste a mea. Rămase nemişcat în poziţia în care era gata să sară şi nu se mai mişcase deloc.

-Edward!

Nimic.

-Edward!! îl strigasem mai disperată, scuturându-i mâna.

Edward nu se mişcase nici măcar un centimetru, făcându-mă prizoniera lui pentru că mâna cu care o ţinea pe a mea nu se mai descleşta.

Toţi se uitau miraţi şi îngrijoraţi în timp ce eu încercam să îl fac să se mişte.

Îngheţa aşa când era stresat dar niciodată nu a ramas aşa mai mult de 2-3 secunde, poate doar când a aflat că sunt însărcinată.

Charlie începu să se uite de la unul la altul, neştiind parcă ce se întâmplă.

-Ce naiba? întrebă el un pic cam prea tare, făcând păsările plouate din copacii din jur să îşi ia zborul.

Se ţinea de urechi şi se învârtea în cerc uitându-se la fiecare pe rând. Eu încercam disperată să îl fac pe Edward să se mişte, fără succes însă.

Restul erau atenţi pe Charlie, să nu facă nimic necugetat în timp ce el părea că a înnebunit. Începuse să plouă. Încet, monoton, stropi mici şi deşi, tipic Forks.

Jacob revenise la forma umana şi o duse pe Reneesme în casă.

Eu încă încercam disperată, fără succes însă, să îmi trag mâna dintr-a soţului meu, să aflu ce a păţit.

Esme, Rose şi Alice încercau să se apropie de Charlie dar nu îndrăzneau.

Didyme privea scena de parcă era căzută de pe Luna şi aterizata direct într-un balamuc.

Eram speriată.

Carlisle se apropia încet de Charlie:

-Charlie ce este? Ce ai facut?

Tăcere.

Apoi ţipăt.

-Tăceţi odată din gurăăăăă. Nu mai urlaţi toţi deodată!!!

Mă uitam la Charlie, speriată de tot, încă trăgând de mâna blocată. Nu spuse nimeni nimic timp de trei secunde şi el totuşi auzea voci. Pentru oameni să auzi voci este un semn de nebunie dar vampirii sunt capabili să innebunească?

-Nu ştiu Bella nu ştiu. Deşi cred că asta am păţit eu.

Mă uitam blocată la tatăl meu, care tocmai îmi răspunse la gânduri.

Toţi se uitau la mine, înafară de Edward care persista în aceeaşi poziţie.

-Ce e? am întrebat pe ton inocent. Doar m-am întrebat în gând dacă vampirii chiar pot înnebuni.

-Te-ai gândit? întrebă vocea lui Carlisle plină de interes.

Charlie se uita când la unul când la altul, ţinându-se încă de urechi de parcă îi urlau lângă cap aproximativ cinci sute de copii mici pe care nu vroia să îi audă.

Am dat din cap.

-Hopaaa. Vă rog să vă depărtaţi toţi de acest loc. Cel puţin 3 kilometri. Şi voi copii, strigă Carlisle spre casă.

-Vreau să discut cu Rosalie şi cu Esme despre…am apucat să aud vocea lui Didyme depărtându-se.

În mai puţin de patru secunde eram doar eu blocată de mâna înca nemişcata a lui Edward şi al dracului de speriată din cauza lui; Charlie care îşi luase mainile de la urechi şi Carlisle care se apropia de el încet chiar şi pentru un om.

-Mai strigă cineva? îl intrebă el blând pe tatăl meu.

-Nu. Acum e doar vocea ta, a fiicei mele care e foarte îngrijorată pentru Edward şi a ginerelui meu care încearcă să descopere de ce nu se poate urni din loc, răspunse tatăl meu sigur pe el.

-Cred că citeşte şi el minti, se întoarse Carlisle spre mine, în timp ce tatăl meu, nou-născut cu ochii roşii, rămase cu gura căscată. Când s-a oprit focul? Reveni el spre Charlie.

-De două minute.

-Şi de când ţi se pare că strigă toată lumea?

-De când am încercat să îl opresc pe Edward.

-Edward tu poţi citi acum gânduri? îl întrebă Carlisle.

Nicio mişcare, niciun sunet. Încă trăgeam disperată de mâna care era blocată în cea a lui Edward.

-Edward? repetă Carlisle cu ton răbdător.

-A zis că nu. Sau s-a gândit ca nu, cred.

Mi-am îndreptat privirea spre tatal meu care tocmai se bagase în discuţie. Sau mai bine zis monolog.

Am renunţat să mai trag de mână. De ţipat la el nici nu putea fi vorba pentru că nu ar fi avut niciun rost.

-Ia stai aşa, se adresă Carlisle lui Charlie de data asta. Ai zis că Edward se întreabă în gând care e motivul pentru care nu se poate urni. Înseamnă că el ar vrea să se mişte dar nu poate?

-În gând a zis că aşa este, răspunse Charlie. Dar cum pot auzi gânduri?

-Încercăm sa descoperim. De aceea i-am trimis pe toţi de aici, ca să putem gândi limpede. Aminteşte-ţi ce ai făcut secundă cu secundă de când a dispărut focul.

-Am auzit două perechi de paşi venind dinspre padure. O pereche era mai apăsată şi una mai uşoară. Am auzit vocea furioasă a lui Edward şi am vrut să împiedic ceva regretabil pentru că aveam impresia că nimeni nu o va face. Apoi m-am trezit în faţa lui după ce spărsesem o fereastră ca să ies. Şi când m-am încruntat la el am început să aud pe toata lumea cum se îngrijora pentru nepoata mea.

-Când te-ai încruntat? întreba Carlisle retoric. Oare asta a declanşat?

Charlie dădu din umeri. Oricum nu avea de unde să ştie.

-Să fie ăsta şi reversul…continuă Carlisle ca pentru sine şi apoi adăugă cu voce tare: Mai încruntă-te odată la el.

Charlie se încruntă dar Edward nu se mişca. Mă uitam la toată scena şi daca nu eram îngrijorata aş fi pufnit în râs văzându-l pe tatăl meu cu noii lui ochi roşii strâmbându-se în fel şi chip, maimuţărindu-se ca un clovn de circ.

-Nu merge, înercă Carlisle să imite un ton enervat, însă incapabil de aşa ceva, îi reuşi doar o propoziţie care auzită pe acel ton din gura lui stârnea râsul.

Charlie chiar a început să râdă; era tot în faţa lui Edward uitându-se la el şi în miimea de secundă în care faţa i se întinse în zâmbet mâna soţului meu îşi modifică puţin poziţia, doar strângându-mă mai tare apoi se întoarse spre Carlisle:

-Se pare că socrul meu are un talent pentru care Volturii ar ucide.

Râsul tatălui meu se curmă într-o îngrijorare evidentă, auzind numele atât de straniu, numele care semăna cu un castel medieval părăsit, în paragină şi plin de pânze de păianjen, căruia fiecare podea îi scârţâie, fiecare mişcare pe care o faci în incinta lui îţi aduce senzaţia că eşti urmărit.

-Ce talent? întrebă el, aproape indiferent, preocupat parcă de altceva.

-Mi se pare…începu Edward dar apoi continuă deodată cu tatăl lui, vocea amândurora crescând în intesitate pe masură ce dădeau cuvintele afară: încruntându-te la cineva îl imobilizezi şi îi furi şi talentul dacă are şi apoi totul revine la normal după ce râzi în faţa lui..

-Să sperăm că nu află o anumită familie despre asta, murmură Carlisle printre dinţi.

-Eu chiar nu înţeleg despre ce vorbiţi, se plânse Charlie aproape ca un copil mic.

-Dar totuşi ar fi bine să îl chemăm pe Eleazar să vedem dacă avem dreptate, continuă Carlisle adresându-se soţului meu, nebăgându-l în seamă pe Charlie.

Mi-am dres glasul aşteptând o pereche de ochi şi o minte atentă să se întoarcă spre mine; în schimb am primit trei perechi de ochi şi tot atâtea persoane atente la mine.

-Cu Edward vroiam să vorbesc, am lamurit. SINGURI, am accentuat ultimul cuvânt.

-Mergem în poieniţă? mă întrebă el, zâmbind ştrengăreşte.

-Unde vrei tu, i-am zâmbit, deşi nu din toata inima, pentru că era problemă care mă preocupa.

M-a luat de mâna.

-Să vă întoarceţi repede, avem consiliu de familie, ne sfătui Carlisle dar eram deja la râu când am auzit ultimele cuvinte. M-am întrebat trecător despre ce ar vrea să vorbească cu toţi deşi bănuiam că era vorba despre apropiata mutare. În Olympia, parcă zisese Alice.

Am ajuns repede şi ne-am întins amândoi pe pământul moale şi umed, uitându-ne la cer. Bătea vântul şi puteam vedea micile punctuleţe galbene şi maro, din frunzele copacilor rătăciţi printre brazi, care începeau să se extindă.

-Ce a fost aia? am întrebat calm, ştiind că ştie la ce mă refer.

-Scuză-mă că mi-am pierdut controlul aşa, oftă el. O sa îmi cer scuze şi faţa de ei. Dar eu am crescut în alt secol şi am fost învăţat să ma comport într-un anumit fel şi nu m-am putut abţine când am văzut imaginile acelea cu ei doi din gândurile lui…

-Şti că Jacob nu este un obsedat nu? l-am întrerupt pe o voce la fel de liniştită; nu eram supărată pe el mai ales că îmi venise să râd când i-am auzit explicaţia: „Nu m-am putut abţine când am văzut imaginile acelea cu ei doi din gândurile lui„

-Ştiu, oftă el din nou. Dar îmi este atât de greu să mă gândesc că a crescut atât de repede, că acum pentru ea Jacob este cel puţin la fel de important ca şi noi…termină el trist prelungind ultimul cuvânt.

-Dar am o idee continuă el pe un ton complet schimbat, vesel şi jucăuş, şi i-am văzut sclipirea din ochi imediat ce s-a răsturnat ajungând peste mine, nelăsându-mi nicio cale să evit o idee care, nu ştiu din ce motiv, presimţeam că nu mă va încânta.

Am ridicat sprâncenele, invitându-l să continuie.

-Reţeta pe care mama lui Alec şi a lui Jane i+a dat+o lui Didyme. Am mai putea avea un copil în toata existenţa, dacă vrei şi tu bineînţeles.

Bun, poate că presimţirea era neîntemeiată.

Am clipit.

Faţa lui începea să se întristeze, pentru simplul fapt că întârziam cu răspunsul.

-Încă un copil? am răsuflat.

-Da, răspunse el zâmbind şi luându-mi în acelaşi timp respiraţia. Această reacţie la zâmbetul lui nu mi se va schimba niciodată.

Am răsuflat din nou, în lipsa spaţiului care să îmi permită altă mişcare. Şi-a făcut calculele dinainte, şmecherul.

Gândurile mi se învârteau, amintindu-mi de Reneesme când era mică. Sufletul meu care s-a dublat în volum pentru a o primi şi pe ea în viaţa mea, lumina pe care a adus-o în familie, hainele micuţe atât de adorabile.

Dar era neaşteptat, parcă încă era prea repede. Amintirile cu o Reneesme micuţă erau proaspete, recente.

S-a ridicat de pe mine trăgându-mă şi pe mine în picioare, şi mai întristat. Nu îmi plăcea să ştiu că sunt eu cea care îi provoacă această stare aşa că m-am grăbit să îi răspund.

-Bine, am spus întrucâtva entuziasmată. Dar nu mai aşteptăm puţin? am întrebat mângâindu-i faţa atât de catifelată.

-De ce? întrebă el, dar era animat de răspunsul meu afirmativ.

-Am auzit ca Didyme vrea să vorbească cu Rose şi Esme. Eu i-am spus ei că ele îşi doresc foarte mult copii şi toată existenţa au regretat că nu îi pot avea. Pun pariu că despre asta vrea să vorbească cu ele şi mai pun pariu că ele vor vrea să îi aibă imediat. Acum o avem pe Reneesme care totuşi încă nu e căsătorită, înca e cu noi. Şi apoi o să fie copiii lor de care se va bucura toată familia. Dar aceştia nu vor fi tot timpul copii. Vor creşte şi nu vom mai avea cine să ne strice mobilierul…am râs amintindu-mi de toate seturile de veselă preferată a lui Esme care şi-au găsit sfârşitul în mâinile fiicei mele. Mai bine aşteptăm să crească ei apoi să avem şi noi unul. Nu?

-Şi când mă gândesc că erau momente când nu aveai încredere în inteligenţa ta, chicoti el ciufulindu-mi părul. Te iubesc, aproape că strigă el.

Nu am apucat să raspund pentru că buzele lui le făcură pe ale mele să devină mult prea ocupate pentru a spune ceva.